EA S-A NĂSCUT

Ea s-a născut
pe muntele
răsărit din apa întunecată.
Ea s-a născut
lumină şi lacrimă
în inima
florii de lotus
ce a înflorit pe vârful muntelui.
Azurul nu şi-a construit bolta.
Seara, floarea s-a închis
ascunzând în ea copilul,
ca dimineaţa să se deschidă.
Ea s-a născut frumoasă
ca ea însăşi.
Prin iubirea aerului şi ploii
au apărut
zeiţa Cerului şi zeul Pământului.
Soarele i-a despărţit
ridicând-o în braţe.
De atunci Cerul şi Pământul
au fost separaţi prin aer.
Era aproape de potop,
foarte puţin timp a trecut.
Va trebui un alt potop
şi o altă arcă
pentru ca să se nască o altă poveste?

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

Soarele obosise, slăbise, se vlăguise,
lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.

Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.

Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.

Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii...
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.

Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
pulsând schimba culorile
să redevină minge de foc, Lumină.

Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând stingerea Soarelui din vis.

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!