ÎN VISUL COPILULUI

 ÎN VISUL COPILULUI

 În visul copilului - nepreţuita comoară a lumii -
 respiră o mică necuprindere.
 
 Ritmic balans
 leagănând tainic viitorul.
 În faşă sunt toate, 
 paleta de gânduri,  
 cuvintele toate, faptele toate,
 inocenţa, ispite, păcate,
 toate misterele vieţii.
 
 Temeţi-vă înaintea copilului, a micilor lui mâini!
 Încă din leagăn va fi judecător.
 Cu nepăsare, mâna copilului se joacă cu umbrele vii:
 jocul privirii, jocul iubirii, jocul trăirii,
 jocul uitării numelor noastre...

ÎN VEŞNICIA FĂRĂ CUVINTE

O stea se stinge în preludiul nopţii,

Scuturându-şi aripile, în crengile salciei

o pasăre îşi cântă ultimul cântec,

Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,

pe aleile fiecărui pas risipit porţile s-au închis,

La chemarea umbrelor adormite

vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

Ea a plecat prin zăpada dorului

spre ţara soarelui, un zbor de fluturi

fixează eternitatea clipelor trecute,

mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,

Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.

O ultimă amintire- petale de iasomie

împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,

În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă

poemele scrijelite pe trupul ei,

În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,

respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.

Ea a plecat în marea oglindă coborând

şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.

Exodul cuvintelor

Prin timp, orbit, omul aruncă în lume lanţuri grele.

Un zeu plin de temeri!

Pe norii gândurilor, o molimă grea împrăştie miasme,
plăgi negre în adâncuri, în cer şi în ape,
în sânge şi inimi,
în vis, în iubiri, în cuvinte.

Stâlpii şi uşile caselor cu sânge au fost însemnate,
cu sânge de albi porumbei praguri de uşi au fost însemnate.
Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau
                                                epilogul secundelor stinse.

O ultimă respiraţie, un vuiet adânc, un geamăt prelung...
Şi totul ESTE durere, ocean de durere!

Sufocate, într-un salt disperat, cuvintele au ţâşnit
din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume,
spre Tabernacolul din Muntele Luminii,
Lăsând o întindere albă, uitată-n pustiu...

Şi astfel o lume albastră împietri în tăcere!

Doar zborul de păsări şi fluturi luceau
                                              semne vagi în priviri,
Speranţa unei, cândva, viitoare lumini...

Prabuşirea piramidei iluziilor

Picături de viaţă atârnă
deasupra unui lac de speranţe moarte,
cuvinte de dragoste inutile,
arse de lumina adevărului,
înconjoara amintirile ciopârţit-taiate
de prabuşirea piramidei iluziilor.

Privind în urma paşilor noştri
vise solare,
risipite ici-colo prin cioburi de sticla,
se transforma în umbre-moloz,
anesteziate doar de gânduri-pansament.

Monotonie monocromă: alb-negru.

Dulceata cireselor amare...

Unele lacrimi zidesc
fundatia unui viitor zambet

ganduri inghetate plutesc
umbre se nasc din nimic,
cresc, dispar, pier.
In oceanul amintirilor
mantie de stele.

In vocea ei simti lacrima durerii,
ce-i zgarie inima la fiecare pas.
cuvinte, clipe, amintiri se desira in neant,
simple proiectii peste umbrele
unei candva intalniri-regasiri-iubiri.

In urma pluteste in ceata visul,
intre mugur si floare,
lumina si zambet,
franturi de viori,
cuvinte, silabe

aroma dulcetii cireselor amare...