Exodul cuvintelor

Prin timp, orbit, omul aruncă în lume lanţuri grele.

Un zeu plin de temeri!

Pe norii gândurilor, o molimă grea împrăştie miasme,
plăgi negre în adâncuri, în cer şi în ape,
în sânge şi inimi,
în vis, în iubiri, în cuvinte.

Stâlpii şi uşile caselor cu sânge au fost însemnate,
cu sânge de albi porumbei praguri de uşi au fost însemnate.
Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau
                                                epilogul secundelor stinse.

O ultimă respiraţie, un vuiet adânc, un geamăt prelung...
Şi totul ESTE durere, ocean de durere!

Sufocate, într-un salt disperat, cuvintele au ţâşnit
din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume,
spre Tabernacolul din Muntele Luminii,
Lăsând o întindere albă, uitată-n pustiu...

Şi astfel o lume albastră împietri în tăcere!

Doar zborul de păsări şi fluturi luceau
                                              semne vagi în priviri,
Speranţa unei, cândva, viitoare lumini...