O stea se stinge în preludiul nopţii,
Scuturându-şi aripile, în crengile salciei
o pasăre îşi cântă ultimul cântec,
Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.
Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,
pe aleile fiecărui pas risipit porţile s-au închis,
La chemarea umbrelor adormite
vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.
Ea a plecat prin zăpada dorului
spre ţara soarelui, un zbor de fluturi
fixează eternitatea clipelor trecute,
mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.
Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,
Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.
O ultimă amintire- petale de iasomie
împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.
Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,
În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă
poemele scrijelite pe trupul ei,
În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.
Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,
respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.
Ea a plecat în marea oglindă coborând
şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.
