ÎN VEŞNICIA FĂRĂ CUVINTE

O stea se stinge în preludiul nopţii,

Scuturându-şi aripile, în crengile salciei

o pasăre îşi cântă ultimul cântec,

Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,

pe aleile fiecărui pas risipit porţile s-au închis,

La chemarea umbrelor adormite

vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

Ea a plecat prin zăpada dorului

spre ţara soarelui, un zbor de fluturi

fixează eternitatea clipelor trecute,

mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,

Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.

O ultimă amintire- petale de iasomie

împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,

În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă

poemele scrijelite pe trupul ei,

În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,

respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.

Ea a plecat în marea oglindă coborând

şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.