lent a căzut într-un crater imens,
se preschimba
din foc incandescent în negrul-cărbune.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
Plângeam pe marginea craterului,
îl rugam să îşi revină,
să nu se stingă, să nu moară,
mă rugam, îl rugam
să îşi adune forţele,
să urce pe cer.
Mici semne, sforţări, licăriri, reîncepu să lumineze,
culorile i se schimbau,
cu mari eforturi se înalţa,
slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere.
Simţeam asta, ştiam asta,
depindea atât de mult de noi,
de iubire,
lacrimi, dorinţe,
gând-iubire, gând-lumină.
Slăbit nu reuşea, agoniza,
am chemat, am strigăt oamenii...
Stând acolo pe marginea craterului,
umbrele noastre uitându-se
Lacrimi, rugă, dorinţă,
neputinţă-n durere, agonie, stingere.
Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii,
pulsând schimba culorile
să redevină minge de foc, Lumină.
Cu mare efort se înălţa puţin câte puţin,
inutil efort,
puterile-i slăbiseră, căzuse la loc.
Se stinse treptat, mistuit,
tăcut spre veşnicie într-o sinistră noapte.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
Toţi plecaseră.
Doar eu cimitir în suflet,
Doar eu lacrimă în agonia Soarelui,
Doar eu plângând stingerea Soarelui din vis.
O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu