CÂNTUL VIORII

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge în liniştea rotundă a nopţii
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului.
E imposibil să tacă
sunetul corzilor ei pe undele vântului.

O vioară!
Inimă rănită de tăişul pumnalelor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Chemînd o păpădie ...

Chemând o păpădie ...

Chemând o păpădie
se reîntoarce în mii de scântei
la chemarea vântului...

Se spune
că în vis trăim
continuarea
unei vieţi neperisabile.

Se spune,
doar se spune,
încă nu putem ştii
căci revenind aici,
prin tainică uşă,
ni se şterg amintirile.

Ne rămân frânturi-scântei
stingându-se la lumina zilei
rămân amintiri-viziuni,
cu neînţelese doruri,
cu întrebări
cu sau fără răspuns...

Oare prin vis
continuăm viaţă
din oglinda
timpului necuprins
sau e doar o pseudo-poartă deschisă
lăsată muritorilor
spre iluzia nemuririi ... ??