Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile...

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile

În ziua acelui straniu reflux,
dansând foarte aproape de moarte,
au plecat zeii.

Capetele lor devin tot mai mici,
două puncte la orizont, o boare de tăcere,
o zbatere, abia perceptibilă, de apă.
În urma lor, marea redevine lină,
închizându-se deasupra.

Retrase, apele au oprit vântul
într-un timp încremenit...
Dezlegând moartea de viaţă,
în ultima noapte marea
păstrează sărutul şi morţii
unui trecut tot mai îndepărtat.

Peste mări, un albatros rătăcit purtat de valuri...

Cu gust de ceaţă,
o împletire între tristeţe şi soare
prin care respiră ritmuri mareice,
Câinele negru muşcă adânc,
încă puţin şi-i devorează inima.

Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii:
- dor şi cuvânt -
în aer, printre nori de cuvinte,
zborul pierdut al unui fluture...

Sufletul-copil amestecă în pumni
culori de foc şi sunete de lumină,
La o margine de stea îşi înalţă iubirea.

Mâine va ajunge la fântâna visată!