ELEGIA III pe firul gândului călător

- Ai vrea să vii ?
Dacă ai şti ce îmi doresc?
Ce eu gândesc că tu poţi fi?!
- Ai vrea să vii? Ai vrea să ştii? De ce nu vii?
..................................................- ...........................
- Sunt aici lângă tine, sunt acolo în lumea noastră!
(O undă oglindă a sufletelor diafane lunecă lin... )
La chemarea zidurilor adormite, din depărtări, ecoul
ne propagă respiraţia unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa...
Pe drumul început din nostalgie devenit pas, devenit dans,
devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi, noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de amintire,
unui timp de regăsire, unui timp de uitare...
Sub cerul nostru cuvintele nasc inscripţii pe pietre,
pe frunze, pe petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte...

- Bucuros de oaspeţi, dragul meu? întrebă Ea... - Tu un oaspete? Eşti a mea! îi răspunse El.
- Oaspete de prânz, cu monopol de suflet? zâmbi Ea … - Vedem noi de ce se agaţă monopolul, la stat nu te dau! zâmbi şi El.
- Gândurile mi se oglindesc în tine. Este o primăvară gândul tău! Cine-mi redă acest parfum tainic, acest dar fără rădăcini? Unde te-am mai întâlnit eu pe tine? o întrebă El... - Poate ne-am întâlnit în cer şi, în vis, continuăm firul început! îi spuse Ea.
- Adolescenţa este primăvara omului iar a o păstra este a te numi un om fericit! Oare să fii adolescentă este mai greu? întrebă El... - Nu ştiu, poţi să rămâi aşa la orice vârstă, tu alegi. Să simţi mereu în suflet primăvara, tremurul de cireş cu zăpada florilor ce te-nfăşoară, să te bucuri de lumina soarelui lăuntric! Nu-ţi şterge amintirile, lasă-le acolo, singure, să-ţi bată în piept! răspunse Ea.
- Tu, doar tu, ştii cum poţi fi un om total! Vând maturitate păstrând copilăria şi adolescenţa! spuse El...- Să păstrezi mereu copilul din tine, dragul meu! Când pleacă începem să îmbătrânim cu adevărat! îi spuse Ea.
- Ce înseamnă drag? întrebă El... - Drag? Cineva pe care-l simţi apropiat, cineva cu care eşti pe aceeaşi lungime de undă, cineva la câte ţii mult! E bine sau prea lungi explicaţiile? surâse Ea... - Cam lungi. Îmi placi şi gata ~ drag! răspunse El.
- Copilul meu este bebe înfăşat, se uită la lumea asta nebună! Ce este mai frumos decât un bebeluş! Eu îl conserv aşa! zâmbi El... - E bine, atunci îţi zâmbeşte! Privirea lui îţi aduce lumina! îi spuse Ea.
- Sper să-l păstrez, uneori, când îl las şi plec de acasă fac nebunii! spuse El.... - Ei, se mai întâmplă să mai şi creşti! zâmbi Ea.
- Copilul tău câţi ani are, draga mea? întrebă El ... - Eu ştiu?! Variază în funcţie de stări! răspunse Ea.
- Asta trebuie să ştiu, dacă sunt şanse să se joace cu copilul din mine! spuse El... şi Ea, zâmbind, spuse: - Copiii doar prin joc învaţă! De noi depinde să rezonăm, să ne deschidem inima!
- Dincolo de trup este adevărul! Este o muzică de mare supleţe. Foarte rar întâlnim oameni cu un limbaj al trupului, adică o propagare a sufletului, un om cu carismă... Îmi place să arunc cu pietre în mare, pietre verzi, roşii, albastre, lucioase, să scriu pe nisip, să-mi încânt sufletul! spuse El... iar Ea: - Undele se propagă în multe cercuri concentrice!
- Toate pornesc de la un punct spre centru! adăugă El... iar Ea: - Dincolo de marginea vieţii mereu e o noua ,cu graniţe necunoscute, un nou tărâm cu un cer mai limpede, cu un aer mai proaspat, căci orice desprindere naşte un început uluitor!
- Eşti scump, dragul meu, ştiai asta? întrebă Ea... - Nu a pariat încă nimeni pe mine! Nu-mi ştiu valoarea, pornirea, prima strigare sau cum se zice, n-o ştiu! spuse El.
- Pariez eu toţi banii de vrei, dar nu e nevoie îţi cunosc lumina! spuse Ea... - La cât poate fi ultima strigare chiar nu ştiu. “N-ai nici tu nici împăratul. Bani să-mi cumpere băiatul!" răspunse El.
- Tu trebuie doar să fii, chiar dacă nu te ştii! îi spuse Ea... iar El : - O să mă aflu!
Zâmbind Ea îi spuse: - Eu nu te cumpăr, eu constat, te apreciez!... - Nu am remarcat asta până acum deşi am avut mare răbdare! răspunse El.
- Cine mă apreciază, care din voi două, Tu sau Fata din Vis? întrebă El... - Toate. Nu spuneai tu că toate te iubesc? spuse Ea.
- Am spus doar că toate ajung să mă iubească, căci pe ce pun mana începe visarea! spuse El... iar Ea zâmbi : - Aşa este!
- Şi Fata din Vis unde este? Cum o cheamă? întrebă Ea... - Îi construiesc fundaţia unde să vină. Pentru asta trebuie să-i pun un câmp de petale la temelie, căci orice act implică un pretext! Pentru Catrinel, Fata din Vis, fata fără vârstă, căci acolo sufletele nu au vârstă au doar lumină!
- Oare, de ce-ţi trebuie flori? întrebă Ea... iar El raspunse: - Un câmp de flori, un câmp de petale, aşa simte şi-mi cere sufletul! Să dorm pe petale într-un timp adormit, în turnul lui pentru totdeauna! Probabil nu ai dormit încă pe petale şi nici apele curgătoare nu au stat din cursul lor să-ţi asculte trăirile!
- Catrinel este acolo? întrebă El... - Da! şopti Ea, zâmbind.
- Transmite-i, te rog, un gând luminos! O aştept! îi spuse El... iar Ea: - L-a primit instantaneu, îti multumeste, dragul meu! Timpul de culoarea liniştii nopţii fixează eternitatea, în orizonturi noi, peste uriaşa luna!
- Aceasta-i temelia de flori! Sub clarul de ceas al liniştii albe, construcţia din petale nu se poate dărâma aici pe pământ! spuse El... - Mulţumesc pt lumina ta, o simt instantaneu. Ce frumos! spuse Ea.
- Vezi, în candela timpului, nu există distanţă între suflete! Intrând pe poarta lunii, în foşnetul clipelor avem un tărâm aparte. Undeva lăuntric, pe drumul acela toate florile îşi deschid petalele când intrăm! Acum mângâie petalele răsfirate de vânt! Pe aici inima va trebui să treacă, pe aici! Dar tu unde eşti? întrebă Ea... iar El: - Aici cu Catrinel,aşezam petalele răsfirate uitând de noi! Catrinel poate vrea pe pământ, îl consider o oportunitate!
- Probabil îţi ascultă bătăile inimii purtând-o pe aripile viselor. Şi pe pământ ce faci? întrebă Ea... - Investesc, sper să fie o investiţie bună, căci draga mea, pamântenul vrea să simtă materia! Când văd un pârau mic întru cu picioarele în el, când văd unul mai mare îi urmez cursul pe alături! zâmbi El.
- Vorbeai de rai? întrebă El... şi Ea: - De lumea creată, poţi să-i spui rai, vis, scara pe care urcăm spre noi! Călătorim, prin oglinzi de cristal, pe cărări nesfârşite, spre stele izvorâte din scoici de lumină!
- Ca să ştii cât de frumos este raiul trebuie să ştii şi cât de aspru este iadul, adică florile nu-s doar petale! spuse El... la care Ea răspunse: - Suntem atât de orbiţi încă căci nu reuşim să vedem dincolo de perdeaua acestor simţuri fizice. Abia după trezirea acelor noi simţuri vom începe să ne trezim la viaţă!
- Bravo! Acum ai sensul cuvintelor mele. Astăzi punem interzis iubirii şi dăm acceptul salbaticiei, dincolo de percepţia fizică şi reacţii animalice! Nu-s legi scrise pentru asta, totul este ca şi o provocare! spuse El... - Gândul, o mare forţă de care omul nu este conştient! răspunse Ea.
- Tu eşti? întrebă El... Eu? Poate că, involuntar, produc şi eu cataclisme. Ştiu, te-am cam zdruncinat, ieri! răspunse Ea.
- Da, uneori eşti cam posesivă, dar fondul tău este din petale! Ai grijă de visele tale, ai grijă de Catrinel! adăugă El... - Dincolo de fiecare oglindă, un copil doarme şi steaua care-l însoţeşte îi multiplică, în aer, visul-evantai! răspunse Ea.
- Nu te teme de vise, căci nimic nu te poate răni acolo, nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare în aerul ce trece prin oglinzile timpului! spuse El... iar Ea: - Ne vom continua drumul. Cât timp în sufletul meu va fi Universul, după sute sau mii de ani, ne vom revedea. Pe cărarea albastră, arc peste timp, cu un nufăr în palme, prin umbrele stelelor, te voi întâlni! Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu, tu, zburătorul nopţilor mele!

Adâncul mării

În valurile mării intră iubirile zdrobite,

Şi pasi se risipesc în pietre şi în nisipuri,

Spre ultimii zori,

Spre-o ultimă stea se-nchid ochii,

În adâncuri,

În zare se pierde un strigăt de pasăre;

Şi-n liniştea undei,

Spre soarele stins, braţul clipei.

Opreşte clipa, călătorule!

Opreşte clipa, călătorule!

Pe undele timpului alert

derulezi a vieţii şosea.

Între sosiri şi plecări,

rutina şi golul,

mereu mâine,

gânduri-capcană,

ţinte, dorinţe,

imagini, reţineri, amăgiri.

Alergi printre bucurii şi lacrimi,

somnul vieţii între leagăn şi cimitir,

privind doar înainte

uiţi trăirea, lumina, creaţia,

dormi încă.

- Opreşte clipa, călătorule!

E timpul schimbării,

Trezeşte-te să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu tine!

Trăieşte azi, respiră adânc clipa,

alungă-ţi teama,

nu amâna mereu altă zi,

fără ezitări, ai încredere

în adevăr, în tine, în corp,

viaţă, alegeri, credinţe,

nu te bloca în ele printre ruine,

nu te răni, nu te victimiza.

- Să nu uiţi niciodată că

viaţa e clepsidra zilei, zborul secundei acum!

Mergi dincolo de minte,

de ale ei urlete şi limite,

nu te lupta cu ea,

recompune albastra poveste,

infuzie de energie.

Deblochează jocul,

recreează viaţa,

primeşte abundenţa.

În cântul iubirii ziua să-nceapă,

deschide-ţi ochii -

- un salt dincolo de văzut.

Fără regrete, la capătul staţiei,

desculţ prin iubire, să spui:

- A fost, a fost, a fost atât de frumos!

Privirea Cerbului Instelat spre nepătrunsul tainei ...

Ceas de seară, prin munţi călătoare,
liniştea cade, sevă de frunze-cascade,
Rouă, aburi şi ceaţă, drum şerpuit printre nori,
galbena toamnă scaldă roşietic apus.

Un Cerb argintiu, înstelat, se-opreste în mijloc de drum, în pădure,
adânc mă priveşte, clipe ce trec, simfonie divină,
paşi în oglinda de tainic-Adevăr, Lumina-vârtej spre nepătrunsul din noi,
şapte peceţi prin şapte chei deschid Poarta spre Infinit ce-opreşte a Timpului roată,
Axă de Lumi, punte prin care sufletele trezite trec.

-E bine aici la tine!

-Vei rămîne cu mine?

-Desigur, doar sunt o parte din tine și dorul tău m-a chemat! Dar, pentru început trebuie să-mi dai un nume.

-Un nume...Tu singură-l știi, Selma!

-Da, Selma, spuse ea, luându-l de mână. De-acum fi-vom mereu împreună, NIM-rahd

, נִמְרֹד , hotărî ea.

Nimic mai frumos glasul şi zâmbetul fetei. Mergeau împreună, călăuza îi este pe-ale cerului cărări, de vorbă stăteau sufletele lor.

-Priveşte! De ce curcubeul are atâtea culori?

-Sunt doar şapte, Selma. Fiece culoare e-o poartă către-o altă lume, un nou univers, o treaptă mai aproape de Lumina Luminilor.

Tăcută rămâne, adâncindu-se în privirea lui nesfîrşită. Împreună au mers prin grădina cu îngeri ce-n dar îi dădură muguri de floare, rochie-fir de stele şi două brăţări.

-Acum nu o să ne pierdem niciodată. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!

El îi zimbise, îmbrăţişând-o: cum s-ar putea pierde, când nu se despărţeau niciodată?

-Îngerii ştiu atît de multe!

M-au învăţat frumuseţea din orice lucru şi două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului.

~ Pământul-i oglinda Cerului. Legea-i aceeaşi oriunde-ai fi...

De la 12 bătrâni din Sfatul Bătrânilor aflase despre libertatea sufletului: - Nu uita!

~

Doar cel care face bine e liber. În fiece fiinţă se află sădit binele. Așa cum izvorul împarte tuturor apa curată trebuie doar să-l lași să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalți.

De la Baba Cloan

ța

, desfăcătoarea de farmece, învață Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.

- În lumea în care te afli, Selma, umbra însoțește lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăiește ca să hrănească floarea.

~ Lumea e o continuă devenire, trebuie să înveți să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănțuite.

Descântecul schimbă fața lucrurilor, folosind forța vicleană a Răului o întoarce către Bine, pref

ă

c

â

nd într-o clipă orice legătură întunecată în libertate.

~ Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta ce duce spre adevărata Împărăție! ~

O probă și o nouă învățătură.

Adormise de-atâtea întâmplări ostenită. Privirea lui NIM-rahd îi alunecă pe brățara împletită din flori stelare.

Oare-ar putea-o pierde vreodată?

Vei uita totul, chiar și pe Selma.

Pe Pământ va trebui să înveți să te naști și să mori; să înveți să alegi între realitate și iluzie; să înveți cum să treci printre două porți ale nașterii și ale morții, pentru că altfel vei rămîne pe tărâmul umbrelor, asemeni multora. Dar, cel mai cumplit lucru, este Uitarea. Va trebui să uiți: să uiți cine ești, de unde vii, să uiți de ce ai coborât pe Pământ. Pentru că te naști mânat de dorință vei uita Împărăția și va trebui să ți-o reamintești, singur, fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este cel mai greu. Nu vezi cât trudesc oamenii, câte vieți irosesc până reușesc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor ființă, unica realitate?

O singură primejdie ar fi fost...Groapa Neagră! Nimeni nu știe ce se putea întâmplă dacă te înghițea gura ei, nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorseseră. Groapa Neagră e-o Poarta prin care trebuie să treacă cei care vor să crească.

Fiecare naștere este doar o treaptă pe care o urcă către Lumină.

Să fi uitat oare Selma totul?

Nu, NIM-rahd! Selma nu poate cunoaște Uitarea cu care sufletele vin pe pământ la naștere. Atâta doar că îi va fi foarte greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să rătăcească mii de ani

…

Cum ar putea Iubirea să uite începutul ei?…

Fără Selma viața nu-și mai are rostul. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu. Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumusețea însăși a adus-o la viață!

Mă voi naște pe Pământ, indiferent de prețul plătit, chiar dacă la naștere voi uita totul. Voi primi trupul pe care va trebui să-l îngrijesc după legile vieții pământene, să-mi reamintesc singur cum să respir, cum să merg, cum să mă înalț …

Întunericul este o altă formă a luminii.

Prinții Nopții sunt slujitorii Luminii ce-apar atunci când ființa este pregătită să vadă. Întotdeauna acolo unde apare o umbră, există și-o mare lumină. Leacul se află în inima Răului și fiecare bătălie te face mai puternic!

Cum sa transformă beznă în lumină? Cum?

Lacrimi fierbinți îi inundară ochii Selmei.

Oglinda este ușa prin care vei intra singură în labirintul întunecat al peșterii. Nu te lăsa cuprinsă de frică, folosește fiecare cuvînt spus. Dacă ești gata intră acum în oglinda din fața ta, găsește Calea și fii fericită!

Totul stă în puterea și credința ta!

Respiră adînc, păși în cleștarul oglinzii, bezna o înconjură. Nimic după care să se ghideze... Începu să pășească pipăind pereții cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din înfundăturile în care ajunsese. Își simți picioarele alunecindu-i în gol. Avea impresia că se mișcă în cerc. Se luptă cu disperarea, cu deznădejdea care-i îngrozea sufletul.

“Nu te lăsa pradă lor, altfel or să-ți secătuiască puterile. Fii mereu tu însăți! ”

Fata se oprea, respiră adînc și pornea mai departe.

"- Caută Lumina în tine, nu în afara ta, Selma, dacă vrei cu adevărat să o vezi șiniciodată

să nu o pierzi!! "

În interiorul sufletului ei ceva tainic începu a se desface trudindu-se să iasă afară, căutările o chinuiau, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi și, deodata...văzu Lumina!

Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reușiseră să o vadă pînă acum. Între ea și Lumină stătuse frica, descurajarea, spaima. Abia acum își dădu seama că propria ei ființă era purtătoarea Luminii, pentru că fusese făcută din această Lumină ce se revarsa în cascade vii, triumfătoare, alungând spaima și, odată cu ea, întunericul. Cel ce-și vede Lumina zidită în propria inimă nu poate fi înfrânt de nimic!

Și pereții labirintului se luminau, fără obstacole i se deschidea calea în fața ei.

Fiecare plantă pe Pămînt a primit harul tămăduirii. Cel care le cunoaște taina poate face mult bine.
Cuvântul poate clădi lumi și poate nărui împărații.

El este viața dacă țâșnește din inima Adevărului. Prețuiește-l că pe un dar sfînt, pentru că el susține Creația.

Învățase cum să păstreze cuvântul în Tăcere până se umple cu putere și apoi să vindece sufletul celui în suferință și, vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întărește.

Singura taină rămasă ascunsă: taina trecerii prin Poartă dincolo de care se află Eternitatea...

Axa Lumilor, puntea pe care trec sufletele trezite!

Poarta are șapte peceți ce se deschid cu șapte chei ale curcubeului.

Fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virtute, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăția Cerească.

Prima este Ordinea, care menține frumusețea lumilor...

A două Voința, fără de care nu există realizare...

A treia este Înțelepciunea, fundamentul pe care se înalță Universul...

A patra este virtutea Înțelegerii, a cincea este Răbdarea, a șasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a șaptea pecete este Miluirea, coroana celor puternici...

Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.

-Și care este acest cuvânt?

-Ca și lumina, acest cuvânt este în tine!

-Îl știu.

Cuv

ântul de trecere este Iubirea

!

Și numai ce rosti fata cuvântul că totul în jur își schimbă înfățișarea.

-Aceasta este forță iubirii! Cine i-ar putea rezista?

Este cea care vindecă, rodește, înalță, țelul și călăuza!

Când au ajuns în cerul împodobit cu râuri de luceferi, lacrimile îngerilor s-au transformat în roua de lumină care a acoperit pământul.

Secundele clipei intense trecură, cerbul argintiu ușor traversă drumul

la câțiva pași doar se-opri, câteva clipe în urmă privi,

si-apoi nevăzut în desișul pădurii dispăru,

foșnet de frunze, nostalgice umbre,

în palma ei, a stelei lumină din fruntea Lui, privi,
stia ca cerbul mereu in vis o va insoti.